Că tot e urât afară, vă invit la o poveste. O poveste despre începuturile căii ferate, unde Stephenson a inventat locomotiva cu aburi cu toate că i-a murit nevasta, fiica și i-a orbit tatăl. Geniile care au fost s-au născut din cenușa batjocoririlor semenilor și din sudoarea fierbinte a eșecurilor.
Despre Căi Ferate
Prin sate se mai găsesc încă oameni bătrâni care au apucat acum 50-60 de ani cele dintâi trenuri din țară. Câte povești, câtă frică chiar au stârnit trenurile acestea! Oamenii nu-și puteau da seama cum se puteau mișca fără cai și atât de iute vagoanele pline cu oameni sau mărfuri. Fiecare își explica minunea aceasta cum îl ajuta capul, iar unii susțineau că trenul e condus de însuși necuratul, căruia i-a venit poftă să se plimbe prin lume. Așa a fost pe la noi. În alte țări a fost mai rău: oamenii se adunau și stricau drumul de fier, scoteau șinele sau așezau pe ele pietre mari pentru a-l împiedica pe necuratul de a trece pe lângă satele lor. Așa a fost demult, când nu erau școli și oamenii cunoșteau puține lucruri. Dar încă și astăzi când vezi pentru prima oară trenul, mai ales noaptea, nu se poate să nu te cuprindă frica și mirarea. Te apropii de calea ferată și vezi cum vine ceva mare și lung; doi sau trei ochi roși îi luminează drumul; pe delături tâșnesc cu putere aburii, iar deasupra ca din gura unui zmeu în fiecare clipă sar mii de scântei cari amestecate cu fum și aburi formează un nor de foc. Abia apuci să oprești caii speriați și zmeul de fier trece cu zgomot înainte și dispare în întuneric.
Astăzi drumul de fier nu mai deșteaptă la nimeni frica fiindcă oamenii sunt mai umblați prin lume, știu carte și nu mai cred că necuratul ar duce oameni și mărfuri dintr-un loc în altul sau dintr-o țară în alta. Căile ferate s-au înmulțit.
Pe vremea când a venit regele Carol în țară era numai o singură scurtă cale ferată abia de 80 de kilometri, de la Giurgiu la București. Harta căilor ferate de astăzi e un păianjăniș întreg, mai des în Ardeal, mai rar în Moldova. În străinătate căile ferate sunt și mai dese. În vremea noastră sunt foarte puțini oameni care nu au călătorit cu trenul. În schimb, sunt mulți care deși au călătorit sau numai au privit cu mirare cum merge trenul, nu-și pot totuși da seama limpede cum se mișcă vagoanele fără cai. Mulți au auzit că se mișcă cu aburi, dar nu știu cum anume se face mișcarea.
Pentru aceștia e scrisă cărticica de față. Înainte însă de a povesti cum oamenii au descoperit trenul și au făcut drumul de fier, să vorbim puțin despre câteva lucruri simple, fără de cari nu vom putea înțelege de ce și cum se mișcă mașinile cu aburi.
I. Munca omului și forțele naturei
Ca să trăiască, omul trebe să munciască. Puține sunt lucrurile pe cari omul le are fără muncă. Totul ce îi trebue pentru viață, plăceri, învățătură omul le are numai grație muncei lui proprie sau muncei altor oameni. Casele noastre, bisericile, mașinile de tot felul, câmpurile cultivate, mâncarea, îmbrăcămintea, cărțile, - toate le avem în urma muncei miilor de oameni. Putem spune cu drept cuvânt că viața unui om, sau a unui popor întreg și a tuturor oamenilor se întreține și se se îmbunătățește numai prin muncă. Lucrul sau munca poate fi de două feluri: fizică dacă omul lucrează numai cu mâinile și intelectuală când omul lucrează cu mintea. Aceste două feluri de muncă rareori sunt separate bine una de alta; de obicei în orice lucru începe să lucreze mintea ca să munciască pe urmă mâinile și picioarele; la unii oameni lucrează mai mult mintea, la alții mâinile sau picioarele; se vede acest lucru mai bine dacă comparăm munca unui doctor sau învățător cu munca unui plugar care are pământul sau clădește o casă. Deseori însă omul nu-și poate face toate de câte are nevoie numai cu mâinile, fiindcă ele sunt slabe și atunci îi vine în ajutor mintea care caută diferite mijloace ca să-i mărească omului puterile.
De când e lumea oamenii au căutat să-și ușureze munca inventând mașini și instrumente la început simple și greoaie pe urmă tot mai bune. Dacă vrei să ridici o greutate mare îi pui dedesubt o pârghie și o poți atunci ridica ușor. Cu toporul și ferestrăul tăiem copaci înalți și groși pe cari niciodată nu-i am putea doborî și rupe cu mâna; cu secera și coasa tăiem și cosâm iarba și grâul pe cari ar fi trebuit să-i smulgem cu mâna. Umblaciul și mașina de treierat scot grăunțele din paie. Am putea aduce și alte exemple, dar și acestea sunt suficiente pentru a arăta că nu e lucru pe care omul să-l facă fără mașini sau instrumente, care îi ușurează foarte mult lucrul. Sunt și alte mijloace pentru a ușura un lucru sau a-l face mai repede.
Oamenii au băgat de seamă de mult că multe animale sunt mai puternice și mai rezistente decât omul. S-au gândit cum ar putea să le facă să munciască în locul omului mai slab: au domesticit, adică au îmblânzit, calul, boul, măgarul, cămila, bivolul și alte animale, le-au înhămat la care și pluguri.
Dar oamenii nu s-au mulțumit cu atâta. Au mai băgat de seamă că apa și vântul au o putere mai mare decât a animalelor îmblânzite. Vântul rupe cu rădăcini copaci bătrâni de sute de ani, ridică acoperișurile de pe case și le duce ca o pană, iar apa rupe maluri de stână, case întregi.
Încetul cu încetul au ajuns oamenii să se folosească și de aceste două mari puteri ale naturei. Au făcut mori de vânt și de apă, care îi macină pâinea, îi taie lemne și îi fac și alte treburi.
De la un timp oamenii au observat încă o putere cu mult mai mare decât cele cunoscute: e puterea aburilor.
II. Cum au descoperit oamenii mașina care se mișcă cu aburi
Fiecare gospodină știe că dacă pui o oală cu apă la foc apa fierbe și iese din oală sub formă de aburi. Dacă astupi oala cu un capac, aburii nu mai pot ieși afară, apasă capacul, îl ridică cu putere și totuși iese.
Din exemplul acesta vedem că aburii au o putere care împinge tot ce o înconjoară. Forța aburilor se numește elasticitate. Oamenii au vrut să cunoască cât este de mare puterea aburilor și au pus pe oale greutăți din ce în ce tot mai mari până ce au ajuns să oprească aburii de a ieși afară. În același timp încălzeau apa din oală. Ce se întâmplă? Aburii spărgeau în bucățele oala. Dar aburii pot rupe în bucățele și cazane de fier, așa de puternici sunt.
Și-au dat seama oamenii de această forță demult, dar a trecut multă vreme până ce s-au gândit că s-ar putea cu ea ridica și cară greutăți. Lucrul era ușor. Priviți figura de alături. Vedem un cazan înalt și rotund, cu două funduri, cu puțină apă; înăuntrul cazanului se mișcă în jos și în sus alt fund care se potrivește bine cu pereții cazanului; de acest din urmă fund e legat un băț, care printr-o gaură din fundul de sus iese afară.
Să ne închipuim că fundul mișcător e lăsat în jos, iar apa se încălzește. Se formează aburi cari vor apăsa fundul și-l vor ridica în sus. Dacă încetăm de a încălzi apa, aburii se vor răci, se vor preface în apă și fundul va cădea din nou în jos. Dacă vom încălzi apa, fundul din nou se va ridica. Și așa fundul se va lăsa în jos sau se va ridica și lăsa în jos și bățul legat de fund. Putem lega de capătul bățului alt băț deacurmeziș, pe care îl sprijinim deoparte de o proptea, iar în capătul celălalt legăm o greutate.
Greutatea se va ridica și se va coborî odată cu bățul legat de fund.
Dacă acest băț A îl legăm de altul B și acesta îl legăm de spița unei roate D, nu departe de osie ei, vom vedea cum fundul ridicându-se și coborându-se va ridica cele două bețe legate de roata D care se va mișca. Ca să vă puteți mai ușor da seama aduceți-vă aminte de mașina de tors. Apăsăm cu piciorul pedala care mișcă scândurica legată de roată. Închipuiți-vă acum că în locul piciorului ar fi fundul legat de băț și veți înțelege totul mai ușor.
În felul acesta s-a descoperit că puterea aburilor poate ridica o greutate, pune în mișcare o roată și îndeplini și alte lucruri, - adică să ușureze munca omului.
Toate aceste lucruri sunt simple și ușoare. Până la mașina cu aburi a trebuit să treacă multă vreme. Primul care a reușit să facă o asemenea mașină a fost un doctor francez Papine, care pe la 1690, a făcut o mașina aproape la fel cu cea din figura 1. Mașina însă era greu de mânuit: trebuia mereu să încălzești și să răcești apa; mașina se mișca foarte încet și cheltuia multe lemne, de aceea nu s-a răspândit.
S-au găsit alți oameni care au căutat să o îmbunătățească. Și cu această născocire s-a întâmplat ca și cu celelalte descoperiri: îndată ce apare vreo invenție mintea omenească caută să o îmbunătățească și să o întrebuințeze pentru folosul oamenilor. Oamenii au căutat totdeauna să trăiască mai bine și mai fericiți. Dacă ei nu s-ar fi străduit pentru o viață mai bună ar fi rămas sălbatici, cum au fost acum multe sute de ani strămoșii noștri.
După 15 ani de la născocirea lui Papine alt inventator, Newkommen, a adus o schimbare bună pentru mașina lui Papine. Dânsul a făcut două cazane: în primul se fierbea apa, într-al doilea se adunau aburii; cazanul din urmă era în legătură cu pistonul (fundul din mașina din figura 1). Mașina a fost mult timp întrebuințată pentru pomparea apei și ridicarea greutăților în Anglia.
Pe urmă a apăru și omul care făcu o schimbare și mai mare: era Watt, numit părintele mașinilor cu aburi.
S-a născut în Anglia, și fiind încă copil avea mare dragoste pentru orice fel de mașini pe care le privea cu o curiozitate neînțeleasă de cei mai mari. În loc să alerge sau se joace cu tovarăși ca ceilalți copii, tânărul Watt desena ceasuri întregi figuri pe nisip, făcea socoteli, observa. Odată mătușă-sa îl văzu cum ședea în bucătărie lângă sobă: ”Ce faci tu aici? – strigă dânsa, - stai de un ceas și ridici capacul de pe oală ca să vezi cum aburii se prefac în picături de apă! Ești un prost! Și nu ți-e rușine? Mai bine ia cartea în mână…” Mătușei lui nu-i trecea prin minte că nepotul ei va ajunge om mare.
La 18 ani Watt pleacă la Londra, capitala Angliei. Aici intră la un maistru și în curând ajunge mecanic iscusit. Peste câțiva ani, după o muncă grea și mereu fiind atras de dorința de a ști tot mai mult a ajuns să fie inginer. Pe atunci mașinile cu aburi se răspândeau tot mai mult și Watt se gândea cum să le facă mai bune și mai folositoare.
În mașinile vechi aburii mișcau pistonul numai în sus din care cauză mașinile se mișcau foarte încet. Watt a făcut ca pistonul să se miște și în jos tot cu puterea aburilor.
În mașina lui Watt aburii intrau odată prin partea superioară a mașinii și a doua oară prin partea de jos. Aburii intrau pe jos: pistonul se cobora. Lucrul mergea mai repede, fiindcă nu mai era nevoie să aștepți până ce aburii se răceau: pistonul se lasă singur în jos.
Priviți figura alăturată (figura 3) în stânga e cazanul cu apă, în dreapta cilindrul cu piston. Cazanul e legat cu cilindrul printr-o țeavă, care înainte de a ajunge la cilindru se împarte în două: țeava de sus intră în partea superioară a cilindrului, iar țeava de jos – în cea inferioară. Mai vedem patru robinete: două din dreapta pentru a da drum aburilor să vie înăuntrul cilindrului, două – din stânga pentru a da drumul aburilor afară din cilindru.
Dacă vrem să meargă pistonul în sus deschidem robinetul stâng inferior și deschidem cel drept superior: aburii vor intra prin robinetul de jos, pistonul se va ridica în sus, iar aburii ce se află deasupra pistonului vor ieși prin robinetul de sus. Aburii de deasupra pistonului trebuie să iasă afară ca să nu se împiedice pistonul de a se ridica. Dacă vrem să lăsăm pistonul în jos deschidem robinetul stâng superior.
Mașina lui Watt era cu mult mai bună decât aceea a lui Papine, însă cu mult mai proastă decât mașinile de azi, fiindcă cerea ca la fiecare cilindru să stea un om care să deschidă și să închidă robinetele. Lucrul acesta era foarte obositor. Într-un rând deschidea și închidea robinetele un băiat, care plictisit de lucru privea cu jind la tovarășii săi ce se jucau în curte. Deodată observă că deschiderea și închiderea robinetelor coincide cu ridicarea și coborârea unei cobilițe din mașină; băiatul leagă cu o sfoară robinetele de cobiliță și cu bucurie a văzut că robinetele au început a se deschide și închide singure. Bucuros că a scăpat de lucru băiatul s-a dus să se joace, fără să-i treacă prin minte ce descoperire mare a făcut. În schimb alții au știut să se folosească de ideea băiatului și au făcut așa că robinetele se închid și se deschid singure.
Mașina lui Watt a fost făcută a 1775, adică acum 150 de ani și fiind îmbunătățită, încetul cu încetul, a ajuns la mașinile de azi. Înainte de a trece la descrierea locomotivei vom povesti pe scurt cum e făcută mașina care se întrebuințează pretutindeni în fabrici, uzine și mori.
Orice mașină cu aburi este alcătuită din două părți; dintr-un cazan de fier în care fierbe apă ce se transformă în aburi și dintr-un cilindru tot de fier, în care se mișcă pistonul legat de băț. De la acest băț vin altele care se leagă de osii, roți, care se pun în mișcare cu ajutorul aburilor. Cazanul pentru apă și aburi e mare și lung de câțiva metri uneori, stă culcat sau e ridicat în sus și e așezat pe niște ziduri tari de piatră sau cărămizi. Sub cazan e sobă, unde se face focul, care cuprinde cazanul nu numai deoparte ci și împrejur. Din cazan, aburii trec prin țeavă în cilindru.
Figura 4 ne arată un cazan culcat: A – e ușa sobei, E – portița cazanului, D – supapa de siguranță, care se deschide singură când s-au adunat prea mulți aburi, B - țeava prin care aburii trec din cazan în cilindru. Cilindrul (figura 5) e făcut din fier cu două funduri solide; deoparte are o cutie de care e legată țeava K – prin care trec aburii din cazan la cilindru. Din această cutiuță aburii trec prin două găuri – una sus, alta jos – în cilindru. Dacă dăm drumul aburilor prin țeava K în cutiuță, ei vor trece dintr-odată prin ambele guri. Ce se va întâmpla? Nimic, fiindcă pistonul nu se va mișca, fiind împins și de sus și de jos. Ca să nu se întâmple acest lucru în cutie se mișcă legat de bățul i un mic zăvor, care amintește un capac cu marginile îndoite. Zăvorul se poate mișca în sus și în jos. Cilindrul e desenat de două ori: la stânga zăvorul e în partea de sus a cutiei, la dreapta – în partea de jos. Privind figura din stânga vedem că cutiuța comunică cu cilindrul prin canalul de jos, cel de sus nefiind în legătură. Se va întâmpla lucrul următor: aburii ajung prin țeava K în cutiuță și prin canalul inferior vor trece în cilindru, unde vor ridica pistonul în sus; aburii ce se găsesc deasupra pistonului vor ieși prin canalul superior, însă nu în cutiuță, ci afară printr-o țeavă, care se găsește acolo unde e litera O. Când pistonul ajunge sus, zăvorul se lasă în jos prin ajutorul unei rânduieli simple care nu se vede în figură.
Să privim figura de mai sus: cutiuța comunică cu cilindrul prin canalul superior; canalul de jos e legat acum cu țeava prin care aburii ies afară. Ce se va întâmpla? Aburii din cazan vor trece în cutiuță, de acolo în cilindru prin canalul superior; vor apăsa pistonul, care se va coborî; aburii de sub piston vor ieși afară prin canalul inferior și țeava O.
Și așa pistonul se va mișca pe rând în sus și în jos. Pistonul va mișca bățul, care e legat de alte bețe și roate, care se găsesc într-o fabrică sau uzină.
Mașinile cu aburi sunt foarte răspândite. Aproape nu este lucru care nu s-ar putea face cu ajutorul mașinilor puse în mișcare cu aburi. Postavul, pânza, cuiele, ciocanele, cuțitele, secerele, încălțămintea – toate se pot face cu mașinile cu aburi. În America sunt mai răspândite. E greu să ne dăm seama de folosul ce ne aduc mașinile. E destul însă să ne închipuim că nu ar mai fi pe lume mașini, ca să vedem ce greu ar fi de trăit: nu s-ar putea face multe lucruri care azi se fac numai cu mașinile, fiindcă nu ar ajunge puterile oamenilor; alte lucruri s-ar scumpi într-atâta încât le-ar cumpăra numai oamenii bogați.
De importanța mașinilor fabricanții și-au dat seama chiar pe vremea lui Watt, care primea peste 10.000 de lei pentru fiecare mașină.
III. Locomotivele și căile ferate
După ce s-a născocit mașina cu aburi oamenii s-au gândit îndată să o întrebuințeze și pentru a căra oameni și greutăți pe uscat și pe apă. Au făcut locomotiva pentru a căra pe uscat și
Și aici lucrurile au mers încet și greu. Multe încercări nereușite nu-i au oprit pe inventatori să lucreze înainte. Se înțelege că mașinile dintâi au fost greoaie, se mișcau încet.
Încă înaintea lui Watt un francez a făcut o locomotivă care trebuia să care greutăți pe șoselele obicinuite. Prima încercare s-a făcut la Paris, capitala Franței. Mașina se mișca încet, se oprea la fiecare sfert de ceas ca să ia apă și la urmă începu să meargă așa de iute că au oprit-o cu greu stricând curtea pavată unde s-au făcut experiențele.
Una dintre cauzele nereușitei era și faptul că mașina trebuia să ia cu ea prea multă apă, care îngreuna mașina peste măsură. După mai multe încercări englezul George Stephenson izbuti să facă prima locomotivă bună. Viața lui e un exemplu cum un om sărac și simplu, fără școală mare, poate fi de mare folos și deveni celebru, dacă Dumnezeu îl înzestrează cu minte și răbdare.
În Anglia de la miazăzi, nu departe de orașul Newcastle, bogat în mine de cărbuni, se găsește un târgușor mic, în care s-a păstrat până astăzi o căsuță mică, simplă, care nu se deosebește cu nimic de căsuțele minerilor. În căsuța aceasta acum o sută și ceva de ani s-a născut George Stephenson. Tatăl său era fochist la mașina care pompa apa din mine. Micul George Stephenson și-a petrecut vremea cum deobicei și-o petreceau copiii de seama lui: la șapte ani păștea vitele și păzea bariera de pe șosea pentru care primea vreo cincisprezece bani pe zi; de la 12 ani a început să umble în mine, unde priva mașina cu aburi și cărucioarele cu care se cărau cărbuni.
La 15 ani l-au făcut fochist în locul tatălui său. Aici a studiat bine mașina și îi cunoștea toate șuruburile; peste vreo doi ani se făcut mașinist. Și în curând ajunse să fie poreclit ”doctorul mașinilor”, fiindcă nimeni nu știa așa de bine să repare ca dânsul o mașină stricată. Bietul doctor nu știa deloc carte, cu toate că dorea să învețe. ”Ce-ți trebuie carte, îi spunea tovarășii, lumea te iubește și te respectă și așa…” ”- Am nevoie de carte, le răspundea George, fiindcă un om fără carte, chiar dacă e cu minte, trebuie să se chinuiască singur sau să întrebe pe alții ca să afle multe lucruri pe care le poți găsi în cărți scrise de oameni învățați.”
Mulți se plâng că nu știu carte, dar nu știu cum să o învețe. Stephenson nu era dintr`aceștia: dânsul se hotărî să învețe carte la 20 de ani; nu-i era ușor: lucra toată ziua și câștigul era mic. În fiecare săptămână își punea deoparte câțiva bani cu cari își cumpăra cărți și își plătea învățătorul. În curând ajunse să citească și să scrie. În vreme ce alții lucrători se odihneau după munca grea, Stephenson ședea acasă cu cartea în mână sau se ducea la școală unde învăța împreună cu copiii mici. Copiii râdeau de dânsul, își băteau joc deseori, însă Stephenson nu se supăra și continua înainte școala. După ce a învățat a scrie și a citi a trecut la altă școală unde a învățat aritmetica și mecanica. Școala cerea cheltueli și pentru a câștiga bani, George s`a apucat să facă orice lucru, care îi cădea la întâmplare: cârpea bocancii și hainele lucrătorilor, încărca corăbiile, dregea ceasurile și cu banii câștigați își cumpăra cărți.
Nevoile și necazurile se țineau strâns legate de viața lui Stephenson. Soarta par`că îi încerca răbdarea: i-a ars casa, i-a murit nevasta pe care o iubea mult și îi orbise tatăl. Dar nenorocirile nu l-au sdrobit și dânsul își continua școala. Munca aceasta a dat roade: Stephenson s`a făcut om învățat și în curând deveni cunoscut lumii întregi.
Odată l-au chemat să dreagă mașina cu care se pompa apa din mină, care nu mai lucra de un an de zile. Stephenson a dres-o în două zile și în 6 zile a scos toată apa dintr-o mină plină cu apă. Atunci l-au făcut șef-mecanic la această mină cu o leafă de 125 de lei pe lună, sumă foarte mare pe atunci. Stephenson avea acum bani și a început să născociască diferite mașini pentru a ușura munca grea a minerilor și pe urmă a construit locomotiva pentru transportul cărbunelui și a oamenilor.
Cărbunele se căra cu niște cărucioare trase de cai, însă lucrul mergea încet; pe urmă au făcut șine de lemne: lucrul mergea mai repede, însă șinele se stricau curând. Au învelit șinele de lemn cu tablă de fier, iar pe urmă de tot au început să facă șine întregi din fier, pe care le vedem și noi. A fost un câștig de timp mare: pe șine calul poate duce o greutate de 5 ori mai mare decât pe un drum obicinuit. Transportul cărbunelui costa totuși scump.
Stephenson primi comanda să facă o mașină care să tragă cărucioarele cu cărbuni. Lucrul, după cum am văzut nu era așa de ușor. Cea dintâi mașină nu a reușit. În schimb a doua, făcută la 1825 a fost mai bună. Ce e drept, se mișca mașina aceasta ceva mai repede decât calul, dar transportul costa mult mai ieftin. Nu vom vorbi cum au fost făcute mașinile cu aburi pe atunci, vom explica numai cum și de ce ele se mișcau.
De ce se mișcă o căruță? Fiindcă caii o trag și roțile se învârtesc. Dacă vom învârti roțile singuri, căruța se va mișca ca și trasă de cai. Când am vorbit despre mașinile cu aburi, cari se întrebuințează la fabrici, uzini, mori, am arătat cum aburii împing pistonul și acesta pune în mișcare roata care prin curelele de transmisiune face să se învârtească toate mașinile din fabrică sau uzină. Să ne închipuim că roata stă pe pământ, în loc să stea sus în aer, și vom pricepe cum se pune în mișcare mașina.
Locomotiva are un cazan mare culcat, de amândouă părți ale căruia sunt așezați doi cilindri cu pistoane, care sunt legate de roțile locomotivei.
Primele căi ferate nu au avut mare însemnătate fiind prea scurte și aparținând proprietarilor de mine, cari le întrebuințau numai pentru transportul cărbunelui. Însă vestea despre ele se răspândi în toată Anglia și câțiva oameni bogați hotărâră să construiască o cale ferată mai lungă între orașe mari, Stokton și Darlington, pentru transportul mărfurilor. Cu construcția ei a fost însărcinat tot Stephenson, care deveni cunoscut lumii întregi. Acum o sută de ani, la 27 septembrie 1825, a mers primul tren de marfă, pe care s-au adunat să-l vadă oamenii din toate orașele și satele apropiate.
Stephenson însuși a condus locomotiva, care se păstrează și astăzi la Darlington, ca amintire despre acest om mare.
Câțiva ani trenurile acestea au fost întrebuințate numai pentru mărfuri și se mișcau așa de încet încât toată lumea a fost mirată când într-un rând au întrecut caii de poștă.
Dar pe urmă oamenii și-au dat seama că s-ar putea transporta nu numai mărfuri, ci și oameni; au făcut vagoane, au așezat bănci. La început erau trase de cai, pe urmă de locomotivă. Și așa au apărut trenuri de marfă și de pasageri. La vreo patru ani după deschiderea primului drum de fier, s-au legat cu cale ferată două mari orașe din Anglia, Liverpool și Manchester.
Liverpool e un oraș mare și bogat, așezat pe malul mării, face comerț cu lumea întreagă. Manchesterul are multe fabrici unde se face pânză din bumbacul adus din coloniile engleze. Drumurile dintre aceste două orașe erau proaste; mărfurile întârziau deseori, fabricanții aveau pierderi mari și lucrătorii rămâneau fără câștig. Calea ferată a fost construită de Stephenson.
Lucrul mergea foarte greu: țăranii din satele vecine de teamă că vor pierde câștigul (erau cărăuși) stricau într-una drumul de fier și îl amenințau pe Stephenson cu moartea. În sfârșit, drumul a fost terminat. Țăranii spuneau că trenul nu o să poată merge împotriva vântului. În zadar Stephenson le spunea că trenuri regulate umblă de 10 ani între Darlington și Stokton; odată Stephenson le-a spus că trenul va face 20 km pe oră. Cineva observă: ”cum să facă 20 km pe oră? și dacă îi iese înainte o vacă – se va întâmpla o nenorocire!”.
- ”Da, le răspunse Stephenson, va fi rău cu vaca, nu cu trenul”. Ca să înceteze certurile, s-a pus un premiu de 10.000 de lei pentru cea mai bună mașină. Erau cinci concurenți. Mașina făcută de Stephenson și fiul său s-a devenit a fi cea mai bună. În ziua de 7 octombrie 1829 un tren cu 140 de oameni a făcut 45 de km. în 2 ore.
De atunci drumurile de fier s-au înmulțit repede în Anglia și de acolo și în celelalte țări. Stephenson lucra cu fiul său Robert și a construit căi ferate în Franța, Spania și alte țări.
Dânsul a murit la 1848, însă numele lui va rămâne pentru totdeauna. Se vor uita numele marilor generali cari au câștigat războaie și au cucerit cetăți mari; numele oamenilor, cari au muncit toată viața pentru folosul semenilor săi, pentru a le ușura viața, nu se vor uita niciodată.
Acest om mare a fost cândva un simplu lucrător… Într-un rând cineva îl sfătuia să ceară decorații și gradul de nobil pentru descoperirile sale. Stephenson a răspuns: ”Cine va pronunța numele meu să știe că eu am fost un simplu lucrător de mine, sărac, care cârpea bocancii și cămășile tovarășilor săi minieri, dregea ceasurile pentru a-și putea cumpăra cărți. Nu vreau să mă deosebesc cu nimic de tovarășii mei și de aceea cred că va fi mai bine dacă voi fi nu un boer mare, ci ceea ce sunt într-adevăr, adică George Stephenson”.
IV. Cum e construită o locomotivă
Să vă povestim cum sunt făcute locomotivele. Figura 9 ne arată o locomotivă privită de o parte; figura 10 arată aceeași mașină tăiată în două pentru a arăta cum e făcută înăuntru.
Figura 9 ne arată mașina întreagă: are șase roți, din care două din mijloc sunt mai mari. La unele mașini toate roțile sunt la fel. Pe roți e așezat cazanul mare de fier, în care fierbe apa. La dreapta se vede coșul prin care iese fum și aburii. La stânga e soba, unde stau mașinistul și fochistul.
Figura 10 e făcută ca să ne dăm mai ușor seama cum lucrează mașina. Să privim cum se formează aburii. Soba este o cutie pătrată de fier. Fochistul aruncă cu lopata cărbuni în sobă. De la sobă merg țeve multe (peste o sută) dea lungul întregului cazan până la partea anterioară a mașinei. Fiecare țeavă e înconjurată din toate părțile cu apă. Focul și fumul trec prin țeve din sobă în coș, în același timp țevile se încălzesc tare și apa se transformă în aburi. Cu cât se face mai mare focul cu atât se încălzesc mai tare țevile și mai repede se fac din apă aburi. Ei se adună sub clopotul i de unde prin țeava H trec la cilindru și de acolo prin țeava O împreună cu fumul iese prin coș afară.
Sub coș se vede cilindrul K, înăuntrul căruia se mișcă pistonul legat de roata din mijloc. Aburii vor mișca pistonul, iar acesta va pune în mișcare roata. Roțile se mișcă dintr-odată. Când trenul se apropie de gară, mașinistul dă un semnal: dă drumul aburilor până la clopotul W și se produce o fluerătură puternică: la fel face la cotituri sau când vede oameni pe calea ferată.
De mașină e legat un vagon mic, numit tender, încărcat cu cărbuni, lemne și apă. De tender se leagă vagoanele de marfă, de persoane, de vite. Și așa se formează trenul de marfă, trenuri de pasageri.
V Însemnătatea căilor ferate
Fiecare din noi știe că drumul de fier aduce tuturor mare folos. Oricine știe că pe o șosea trăsura merge mai iute decât pe un drum de țară, iar pe drumul de fier trenul merge cu mult mai iute decât o trăsură pe șosea. Cine nu știe, sau cine nu a suferit toate neplăcerile unui drum făcut cu căruța pe vreme de ploaie sau furtună? Ploaia, frigul, vântul te pătrund până la oase, roțile se înfundă în noroi până la butuc, caii se chinuiesc să scoată trăsura grea, vizitiul necăjit, supărat își varsă supărarea pe bieții cai nevinovați. Întârzie și călătorul și marfa. D-apoi iarna! Cu sania e mai bine de mers decât cu căruța, dar dacă începe un vifor, îți blestemi soarta că ai plecat de acasă. Cu trenul călătorești mai iute, mai bine și mai ieftin. Tot cu trenul poți aduce repede și ieftin o marfă dintr-o țară streină și să duci ce ai de vânzare acasă la tine. Oamenii se pot vedea ușor de când s-au ivit trenurile, cărțile și gazetele se răspândesc mai repede. Târgurile, orașele și satele legate prin căi ferate se îmbogățesc pe încetul. Țările cu mai multe căi ferate trăiesc mai bine.
De aceea oamenii construiesc în fiecare an drumuri noi de fier.
Iată ce schimbare mare au făcut Watt și Stephenson cu mașinile lor. Dânșii nu s-au gândit niciodată la câștig și au avut în vedere numai cum să facă mai ușoară și mai bună viața oamenilor.
***În anul 1886 ia ființă prima editură de stat Editura Casa Școalelor cu un caracter enciclopedic
http://www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=123
Bibliografie: ”Despre Locomotive și Căi Ferate”, Casa Școalelor, 1927, Biblioteca de Popularizarea Științei No. 47, Prelucrare de dr. I. B.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu