Din Ardeal in Moldova cu Acceleratul Timisoara-Iasi

12 septembrie 2008 -=- M401, M502: Excursie FeRoviaRă Beclean pe Someș - Vatra Dornei - Suceava Burdujeni

Mă aflam în Beclean pe Someș. Am fost beclenar pentru o oră… sau mai puțin, cât am așteptat Trenul Accelerat Timișoara Nord – Iași. Pe biletul meu scria 239 de kilometri și un preț cam la fel (24 de lei). Mi-era foame, sete, nu mă încadrasem cu banii și mi-ar rămas doar 1 leu. Mi-am luat o plăcintă de la magazin și am băut apă gratis de la țâșnitoarea din gară. Despre istoria și geografia liniei ferate Beclean pe Someș - Vatra Dornei – Suceava ați putut citi în reportajul anterior, așa că în cele ce urmează vă invit la un reportaj diferit față de cum am prezentat până acum. Alături de imaginile care se vor derula cu voia curiozității d-voastră de-a lungul căii ferate 401, Beclean pe Someș - Ilva Mică și mai departe pe linia 502, Ilva Mică – Suceava, vă invit la o lectură mai specială. Un inimos OM din Beclean pe Someș, Aurel Podaru, a realizat o carte pe nume ”Gara Beclean pe Someș - istorie și cultură”, apărută în 2008 la Editura Limes din Cluj-Napoca. În paginile ei sunt închise 60 de povești scrise de persoane care au trecut cel puțin o dată prin Beclean pe Someș. Am selectat, pentru dumneavoastră, dragii mei cititori, câteva fragmente care mi s-au părut că, pur și simplu, nu trebuie să șadă imprimate într-o carte, ci să ajungă în eterul Internetului.

Soarele reușind să ofere o binecuvântare călătorilor din Trenul Accelerat Timişoara Nord – Iaşi
 

Iar asta nu e tot… alături de pasionata de FeRoviaRe, Emanuela, am pregătit pentru voi un colaj fotografic în care vocile noastre vă vor fi gazde în călătoria de la Suceava la Ilva Mică. Așadar, la drum!

14:10

Reminiscenţă, [fragmente]
de Teohar Mihadaş

În gara Beclean pe Someş, cândva,
În tomnatica zi aceea,
Cu zări adiind a Sahară
şi-a mirişti pustii,
(Aşteptam poate-un tren care nu mai venea)
Apăru din neunde-o femeie bizară,
Cu vetre fierbinţi în ea
Şi de nea.

[…]

În gara Beclean pe Someş şi-acum,
În funestul răstimp dintre trenuri, ascult
Cum trece prin sufletul meu, ca un fum,
Sau un strigăt... o taină venind de demult.

(Din vol. Pâinile punerii înainte, Editura Jumimea, 1979)

========================================

Mi-e dragă gara asta pentru că m-a dus la Cluj
de Gavril Moldovan

[...] Scriu despre Gara CFR Beclean. Aici mă ajunse frate-meu din urmă, într-o noapte. Venea alergând, gâfâind.
- De ce alergi așa?
- Mă urmărea un lup, îmi zise.
- Și cum ai scăpat de el?
- Am schimbat macazul. Eu am luat-o pe-a-ntâia și el s-a dus tot pe-a doua. Era fără îndoială o glumă din ”Doi rezerviști”.


Gara Beclean pe Someş


Liniile Gării din Beclean pe Someş cu direcţia Cluj-Napoca



14:20

Gara din Beclean seamănă cu România
de Adriana Barna

[…] Gara Beclean seamănă cu România în care poţi să stai o vreme să aştepţi un tren, iar apoi să părăseşti locul. Dacă ai rădăcini aici, respectiv dacă eşti copacul din gară, atunci nu prea ai de ales, rămâi, dai frunze noi în fiecare an şi auzi cum trec pe lângă tine trenurile.

========================================

Gara – seismograful sufletelor noastre
de Rodica Mureșan

[...] Nu-mi plac gările. Pentru mine gara (oricare ar fi ea) a însemnat un șir interminabil de iremediabile și tăcute plecări, a însemnat contactul brutal cu o conduită semibarbară și a însemnat angoasa așteptării în care am înțeles în final că ”a îndura” îl conține și pe ”a dura”. Încerc să evit gările, nădăjduind (iluzionându-mă) că astfel va dispărea tot răul din existența noastră, sau măcar senzațiile tulburi de teama care mă mai frisonează amintindu-mi experiențele trăite…


Peronul Gării Beclean pe Someş



14:50

Gara aminitirilor
de Livia (Buzura) Călian

[…] Călătoria cu trenul era atunci pentru mine o aventură în sine pentru că stând pe peron şi aşteptând trenul să intre în gară mă fascinau pur şi simplu locomotivele uriaşe, negre şi lucioase, care pufăiau ca nişte balauri care te puteau înghiţi în orice clipă. Mă înspăimântau mecanicul, şi mai ales fochistul care era negru din cap până în picioare, şi, cu anticipaţie, mă înspăimânta zgomotul făcut de tren la trecerea peste vreun pod. Priveam uimită cum mecanicul sau fochistul alimentau locomotiva cu apa de la o cisternă uriaşă şi nu înţelegeam nici cum dihania aia mare şi neagră putea înghiţi atâta apă şi nici ce făcea cu ea. Dacă putea să bea atâta apă înseamnă că mâncase foarte mult şi eram convinsă că se ospătase numai cu copii neascultători. Dar toate acestea dispăreau în clipa când urcam în vagon şi fioroasa maşinărie se punea în mişcare. Era de neînţeles pentru mine la vârsta primei copilării cum poate o asemenea vietate metalică să te ia dintr-un loc şi să te lase exact acolo unde trebuia să ajungi. Şi, faţă de lumea aproape statică în care se trăia atunci, viteza de vreo 40 kilometri pe oră cu care mergea un tren personal mi se părea ameţitoare. […]

========================================

Gara și strada
de Olimpiu Nușfelean

[...] Aici, în această gară, se încheia, zi de zi, patru ani de zile, periplul meu de navetist CFR pentru liceul din Beclean. Încă mai port în nări mirosul vagoanelor de clasa a doua antediluviene, cu banchete de lemn, dar proaspăt vopsite, în care, după ore, în așteptarea plecării spre casă, urcat de pe linia de garare, mai răsfoiam câte o carte din lecturile mele personale, care nu întotdeauna corespundea cu cele cerute de manual. Aici, în aceste vagoane, în aceste locuri [...] am ținut în brațe primele mele iubiri. […]

În vremea navetei mele de elev (de la Șieu-Șfântu la Liceul teoretic din Beclean), m-am împrietenit cu mecanicul de locomotivă și cu ajutorul acestuia de la trenul ce ne ducea la școală. Era o locomotivă cu abur, cu trei roți de tracțiune, zveltă cândva, acum cam obosită. Mecanicii mă luau cu mașina cu abur și aveam prilejul să trag sirena la plecarea din stații (Caila, Șintereag) și între stații. […]


Trenul Accelerat Timişoara Nord - Iași intrând in Gara Beclean pe Someş


Relief bistriţean


Spre Ilva Mică


Coada trenului Timişoara Nord - Iaşi


Halta Cociu



15:00

Beclean – viclean
de Elena M. Câmpan

[…] Cred că trenurile şi gara ţin de romantism, în vreme ce maşinile şi drumul de realismul imposibil.

========================================

Beclean pe Someș. Nod orografic imaginar
de Ovidiu Pecican

[...] Îmi amintesc, vrând-nevrând, de una dintre lecturile adolescenței mele, despre șeful de gară Felmereyer (Stefan Zweig), pe care l-aș vedea oricând ieșind din gara de la Beclean, un alt fund al Imperiului, același Imperiu, cu chipiul dat ușor înspre vârful capului și paleta în mână, stăpân momentan al tuturor trenurilor, așteptând ca din oricare dintre vagoanele acestora să coboare, într-un târziu, femeia care i-a răpit odinioară somnul… [...] Îi văd apoi, cu ochii zgâiați, pe ”proștii” lui Rebreanu – care nu de departe veneau, ci numai din preajma Năsăudului -, blocați de panică pe peron, neîndrăznind să mai încerce să urce, de spaima zeului vigilent și marțial care este conductorul. Ar fi apoi și micul merceolog Traian Liviu Grobei care, între două trenuri, dă fuga la birtul gării – din Alba sau Beclean, ce mai contează?! – să bea un rom, apoi încă unul, până când trenurile din jur nici nu mai intră în calcul decât ca protagoniste ale unui balet mecanic în jurul localului afumat și strâmtorat, plin cu spinări intens odorizate.

Și mă văd pe mine, navetist de nevoie mai bine de șaisprezece ani, pe frig și pe caniculă, la bine și la rău, pe metalele neîncălzite ale personalelor și acceleratelor din Ceaușland, disperat că viața îmi trece între două gări și că ultima oprire ar putea fi pe o bancă în vreo sală de așteptare, poate chiar la Beclean. […]


15:10

Gara din noi
de Nicolae Corlat

[…] Dar nu despre o gară anume poate fi vorba, ci despre gara din suflet din care vii şi pleci totdeauna: gara rece troienită de zăpezile gândurilor, pustie şi tristă – o gară care nu înseamnă decât plecare, părăsire, resemnare... Dar gara în care te întorci după ani şi ani de zadarnică trudă prin locuri străine unde singur te-ai abandonat precum în adolescenţă copilăria, cum s-ar putea descrie? Ea practic nici nu există decât ca un loc în afara timpului, un punct de unde începe şi unde se termină timpul. Cum, n-ai văzut la coborârea din trenul grăbit aceleaşi flori în ghiveciul agăţat de peretele crăpat de vreme, nu-s oare aceleaşi frunze căzute pe acoperiş, revărsate peste ulucul ruginit şi desprins la un capăt, oare nu acelaşi vânticel de sfârşit de august adie printre crengile de plop zburător, cu aripi de rătăcitoare frunze? Numai ea nu aştreaptă, plecarea ta precipitată a lăsat-o fără replică, nici n-a ştiut că există un tren ce va pleca tocmai de acolo, un tren care să-i aducă părăsirea şi suferinţa. Te iubesc... sufla vântul în urma lui. Dar nici un moment n-a întors ochii spre direcţia de unde venea, gândul lui era să ajungă cât mai repede ca şi cum de acolo, din gară ar fi început viaţa, dar ce spun, era chiar convins că viaţa lui nu putea începe decât de acolo, odată cu plecarea trenului.

Cum să numim această gară mică? Gara din care vezi spre zare vii munţi mărginiţi de ninsori peste vremi, coborâţi din povestirile bătrânilor despre zadarnica trudă a împăratului de a fixa acolo hotar între fraţi. Gara în care vin trenuri grăbite ieşind din munţii adormiţi, dimineaţa pe la patru, când, oamenii treziţi prea devreme îşi amintesc fiecare de consort-consoarta lui şi mai aduc pe lume câte un plod. Gara aceea ca o poartă spre lume, gară pentru doi: unul ce pleacă şi altul care rămâne. [...]

Ce nume să-i dăm locului atât de ciudat, de dorit, de urât, de hulit sau atât de adorat? Oare nu unul de taină – numele ei, numele lui – numele celui aşteptat şi mult dorit precum zice poetul? [...]

Un nume aduce cu el nenorocire şi potopul din vremuri de demult. Numirea atrage după sine sfârşitul. Voi lăsa neterminat textul acesta aşa cum nici n-a început, precum trenurile intră şi ies din gara noastră mică, inexistentă dar care mereu se preumblă prin suflet de nu mai ştiu cine pleacă şi cine rămâne: peronul, trenul, gara...

========================================

Loc de trecere-petrecere
de Adrian-Aurel Podaru

Gara, spațiul cel mai pestriț și mai înțesat de identități măcinate melancolic de zgomotul roților, este locul unui perpetuum du-te-vino. Un loc de trecere. [...]

După câțiva ani scurși [...] mă întorceam de la Cluj în pielea unui personaj al Scripturii, drag mie nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru hotărârea lui finală: fiul risipitor. Și la fel ca în parabolă, cineva mă aștepta acolo, în gară, fără ”de ce” și ”ți-am spus eu!”, ci bucuros că mă vede, gata să taie vițelul cel gras și să înceapă ospățul. [...]

Spre Ilva Mică pe linia 401




Relieful deluros-montan începea să-şi facă apariţia


Locomotiva diesel-electrică DA-1313 în Gara Salva



15:20

Când nu îți cunoști prietenii
de Tit-Liviu Pop

Gările se individualizează doar prin mulțimile ce le părăsesc. Unii vor pleca în vagoanele unui tren, alții, care i-au condus pe primii, se vor reîntoarce acasă. Cei care sosesc nu au pe fețe îngrijorare sau tristețe, sunt doar preocupați, dornici de efemerul euforic al unei întrevederi sau recapitulând și rânduind interese, scopul unei sosiri. Au mai rămas nostalgicii, cei dornici doar de spectacolul trist al peronului ce se golește de lume. Pașii și-au pierdut concretețea și conturul, aidoma celor de pe apele Someșului învecinat. O gară a născut un târg, un oraș, sau localitatea o gară? Linii care se separă, unele spre o înfundătură, altele spre zări. [...]


Locomotiva electrică CFR Marfă EA-918



16:00

Cruce în gară la Beclean
de Daniel Drăgan

- Beclean? De ce Beclean?
Pentru că este nod de cale ferată. Fac cruce la Beclean trenuri venind din şi plecând spre toate punctele cardinale. Şi mai fac cruce la Beclean poeţi şi prozatori şi critici cu ideile şi speranţele lor literare venind şi ei din şi plecând spre toate punctele cardinale. […]

Fac cruce la Beclean. Sunt ocrotiţi de un primar complice, dedat şi el la fragile fulguraţii poeticeşti. Fac cruce la Beclean. Fac cruce şi-l roagă pe Dumnezeu să ia de pe fruntea ţării lor negreala norilor de smoală. Fac cruce la Beclean şi pleacă apoi, fiecare spre altundeva, pentru ca să aibă de unde veni în curând. Şi vin, mereu vin şi se întorc şi pleacă şi revin, ca trenurile într-o gară primitoare, ca trenurile într-un nod feroviar, ca ideile frumoase într-un stup nepieritor. Şi vor veni şi vor pleca şi vor veni şi vor pleca atâta timp cât oamenii îşi vor aminti de Saeculum şi cât pe cer încă va mai da lumină, cel puţin una dintre astre.

========================================

Beclean, Botoșani, Bistrița și un medic legist cretin
de Virgil Rațiu

Cine nu a trecut prin Beclean, măcar prin gara din Beclean, nu cunoaște mare lucru despre România.

În gara din Beclean aflându-te, cel mai adesea poți constata că nu se întâmplă nimic. Dar aici, de-a lungul vremurilor au fost comise și crime, unele abominabile, au fost înregistrate sinucideri, au avut loc accidente de tren în urma cărora corpul cine știe cărui nenoricit, tânăr ori bătrân, femeie sau bărbat, a fost scos de sub roțile nemiloase bucăți-bucățele. Aici s-au încropit idile care au durat cât durează minutele ce despart două trenuri care sosesc din direcții diferite. Aici s-au încăierat găști conduse de hăndrălăi pentru cine știe care motiv lipsit de vreo semnificație. Aici un cioban și-a vândut sumanul pentru un pahar de ”vedeș” ori de ”aluminiu”. Aici mulți impiegați de mișcare au fost crunt înjurați pe motivul că trenul așteptat nu vine la timp. Aici se aciuiesc iarna bețivi notorii și cerșetori. De aici toată lumea pleacă și aici toată lumea sosește în grabă. Pentru unii gara din Beclean a rămas un loc nostalgic – peronul unde, într-un ungher, el a sărutat-o pe ea pentru prima oară și ultima oară, peronul despărțirii pentru totdeauna de cel pe care l-ai iubit o viață, peronul de pe care un el a urcat-o pe ea cu forța, cu tot cu bagaje, într-un tren oarecare, înjurând-o de mamă și de neamuri, voind să scape de ea ca de râie. Peronul, mereu ocupat de o mulțime de bagaje de toate felurile și culorile. [...]


Exploatarea unei cariere de piatră în Măgura Ilvei


LDH125-426 la cariera de piatră de la Măgura Ilvei



16:30

Gara din Beclean
de Icu Crăciun

Interiorul gărilor noastre nu are nimic atrăgător. Ţi-ai cumpărat biletul şi abia aştepţi să ieşi dintre nişte pereţi neospitalieri, dintr-o lume pestriţă şi pitorească, desprinsă parcă dintr-o pagină de roman.

Avantajul scriitorilor beclenari este că, de câte ori au nevoie de figuri emblematice în cărţile lor, cu siguranţă îşi vizitează gara. Fizionomia, îmbrăcămintea, deprinderile voluntare sau involuntare, timbrul glasului celor care poposesc mai mult sau mai puţin în jurul ei, toate se regăsesc în scrierile oamenilor de cultură ai localităţii. [...]

========================================

Băclean, 10 minute!...
de Valentin Raus

VALENTIN RAUS: Gara din Beclean era pentru mine și părinții mei punctul de unde schimbam trenul care venea de la Bistrița Bârgăului cu cel ce avea să ne ducă până la Nimigea de unde ne lua o căruță din Zagra. La întoarcere întrerupeam din nou călătoria la Beclean. Trenurile erau destul de rare. Pe linia aceasta nu erau vagoane de clasa I, vagoane cu perne, cum li se spunea, în schimb erau amenajate cu bănci vagoane de marfă (unii spuneau marhă) de clasa a patra, cu preț redus, pentru sărăcime. Clădirea gării nu era cine știe ce, dar sala de așteptare era sau mi se părea ciudată. Mijlocul ei era ocupat de o masă foarte joasă, rotundă, cu diametrul mare, înconjurată de băncuțe. Într-un perete era ferestruica ghișeului de bilete protejată cu gratii, iar vizavi o sobă înaltă de tuci cu îngeri și păsări, scene de vânătoare, împărați și viteji turnați în relief. Din tavan cobora firul unui bec electric ce lumina masa uneori, când cineva hotăra să scoată din desagi merindare cu de ale mâncării. Pe masă vedeai copii adormiți și bagaje, sub masă bagaje și câte un biet om culcușit pentru odihnă mai lungă.

Intram în sala de așteptare a gării din Beclean de vreo patru ori pe an, de câte ori schimbam trenul. Tabloul era aproape același, parcă nici călătorii și nici bagajele nu se schimbaseră între timp. Aș fi stat bucuros pe masa aceea, dar niciodată nu s-a nimerit să fie un locșor liber. Mă mulțumeam să stau lângă sobă pe cufărul de nuiele în care aveam lucrurile, sau pe un butuc de lemn adus acolo pentru un foc ce nu-l aprindea nimeni niciodată. Când se apropiau orele de sosire sau de plecare ale trenurilor, ieșeam neapărat să văd ce se întâmplă. În șuieratul repetat și prelung al locomotivei, în vălătuci de abur și șcrăsnete de osii frânate trenul oprea în fața domnului șef de gară sau a altui purtător de chipiu roșu. Din primul vagon apărea un ceferit care anunța cu voce pătrunzătoare: ”Băclean zece minute, trenul face manegură!”. În cazul acesta, pentru a-și dezmorți încheieturile și a trage o gură de aer proaspăt, coborau din vagoane și călători care aveau de mers mai departe. În alte situații, conducătorul de tren anunța opriri mai scurte de trei, patru minute cam așa: ”Băclean, tri minute, nici piș nici cac, tren pleac!”. Putea cineva să-și asume riscul de a coborî? La plecare, conductorul sufla într-o trompetă de alarmă țignal de atenționare la care răspundeau cu fluiere înțepate controlorii de bilete, apoi se auzea sirena locomotivei. În sfârșit, uriașul cel negru se punea în mișcare.

Am văzut toate acestea de multe ori. Nu știu dacă atmosfera din partea locului mă captiva doar pe mine sau avea într-adevăr și pentru alții ceva pitoresc sau chiar fascinant.

CORNEL COTUȚIU: Secvența cu ”Băclean, zece minute” mă face să-mi amintesc de o alta, la care am asistat, copil fiind. Era vară, mă aflam pe peronul gării. Era foarte cald (nu ca în Caragiale). Oprește trenul și un bărbat coboară iute și o ține glonț la bufetul gării. Da, numai că la tejghea mai stăteau la rând câțiva însetați și nu se dădea decât bere la halbă. Stă tipul ca pe ace și, când înșfacă halba, se aude fluieratul de plecare al locomotivei. Omul, zăpăcit, iese pe peron cu recipient cu tot. Era derutat, disperat : Ce să facă? Da, dar în urma lui țâșnise și crâșmarul Chendrean, să-și recupereze cana. Celălalt parcă se blocase, iar roțile vagoanelor se puseseră în mișcare. Soluția a găsit-o rapid tejghetarul: ”Berea-i a ta, halba-i a mea!” și, nici una, nici două, i-a luat pălăria de pe cap, a turnat lichid în ea, i-a zis: ”No, acum drum bun!” și s-a întors la bufet. Nu e greu să-ți imaginezi ce a urmat.

(Fragment din interviul acordat de Valentin Raus lui Cornel Cotuțiu, în revista ”Izvoare”, Beclean, nr. 1 [13], 1993)


EA-361 în Gara Lunca Ilvei



17:10

Gara Beclean
de Constantin Cubleşan

Cine cercetează hărţile căilor ferate din România întâlneşte undeva, pe la mijlocul ţării, un punct nodal în dreptul căruia scrie cu litere ceva mai mari răsărite: Beclean pe Someş, ceea ce înseamnă că ar mai trebui să fie pe undeva şi un Beclean, pe un alt curs de apă. Aşa încât, pentru un străin, echivalenţa ar putea fi repede găsită în, să zicem, Frankfurt pe Main spre deosebire de Frankfurt pe Oder, în realitate, localitatea ce dă numele staţiei CFR nu are nimic din alura marilor oraşe. Este un minunat loc provincial, tihnit, din acela în care, vorba lui Mihail Sadoveanu, nu se întâmplă nimic, în ciuda faptului că oamenii de acolo trăiesc drame existenţiale cutremurătoare. Dar Beclean pe Someş nu este chiar un loc anodin. Cel puţin din punctul de vedere al circulaţiei trenurilor. Staţia are importanţa de răscruce a unor, să zice, Coşlariu, Războieni, Jibou, Vinţul de Jos etc., ca să numesc doar câteva din acele puncte de pe traseele de călătorie, în care trebuie să te dai jos din tren şi să aştepţi sau să te urci în vagonul unui tren care te aşteaptă el pe tine, pentru a-ţi putea continua drumul, mai departe, în altă parte, pe o altă rută. La Beclean schimbi trenul ca s-o iei spre Bistriţa, dacă vii cumva cu un tren ce nu este direct şi care din Beclean urcă pe Someş spre Năsăud, iar de acolo, pe Ilve, spre Vatra Dornei, ca să descaleci, aşadar, în Moldova. Cel puţin aşa era schema pe vremuri, prin anii `50-`60 când îmi începusem ucenicia de gazetar la Studioul de Radio Cluj. Ca să ajung la Bistriţa coboram de regulă la Beclean şi aşteptam vreo oră un tren ce mă ducea la Bistriţa. Timp suficient să te familiarizezi cu gara – veche, cochetă totuşi, depăşită însă de circulaţia modernă – […], priveam vrăbiile ce se zburătăceau pe peron sau porumbeii (uneori ciorile) ce asaltau câte un vagon de cereale, uitat de Dumnezeu sau de cine ştie cine, pe vreo linie moartă, în aşteptarea lipirii la vreo garnitură de tren de marfă cu care să ajungă unde trebuia. […]

========================================

Vășcălan
de Traian Parva Săsărman

[...] O dată cu intrarea trenului în gară, pe peron, așa mai pe la margine, se perinda atitudinea de aspirant de cheferist a lui Vășcălan. Înalt și slab, cu fața tocită de zvârciturile mai multor ani de navetă (venea din Uriu, sau din Reteag, ori poate chiar din Triaj) îmbrăcat cu un veșnic halat de doc albastru, prea scurt în mâneci și strâmt în umeri, adus pe spate și cu părul alb ieșindu-i pe sub șapca soioasă de cheferist de mătură. Mai purta o pereche de ochi buni, blânzi și calzi ca pâinea în vatră. […]

”Avea admirație pentru impiegați și unul Popică îl cam șmotruia: ”Bă, Vășcălan, belește linia cu coceanul ăla!” ” - Care dom`șef? Ăla de la linia opta”. Ce putea să zică? Erau doar șapte linii și, lucru sigur, Popică râdea și el. Cred că-l chema Gheorghe. Sau poate Ion. Și avea mulți copii. Treaba lui. Noi, liceenii navetiști pe chefere îl poreclisem Vășcălan. Era numele dat în sat Fărașului. Păi nu era ocupația lui principală? Când mai chiuleam de la ore ne aciuiam prin gară. Îi arătam mult respect și-l rugam să ne explice chestia cu patrumiicinci. Adică cum e aia personal cu accelerat. De fiecare dată aceeași întrebare. Vășcălan tresărea, mândru (doar era și el cheferist) și ne ”traducea” ecuația. Adecă trenul era personal după prețul biletului, dar avea mers de accelerat. Ca să ajungă proletarii mai repede la mare. Căreia Vășcălan îi spunea Măria hăi Neagră. ”Mă, domnișorilor (zicea dându-și cascheta pe ceafă), voi n-auziți cum se anunță la megafon, trenul personal cu mers de accelerat patrumiicinci cu oprire în stațiile Baia Mare, Dej, Beclean pe Someș (și accentua superior stația lui), Sărățel, Deda, Toplița, Sfântul Gheorghe, Brașov, Sinaia, Ploiești, București Nord, Constanța, Mangalia Nord, pleacă peste cinci minute”… […]

După mulți ani, când am trecut prin gara Beclean pe Someș, am observat hârtii pe jos, semințe, coji și coceni de mere. Chiar pe peron. Atunci am înțeles, întristat, că prietenul meu Vășcălan se dusese.


Tânăra călătoare din Trenul Accelerat Timişoara Nord – Iaşi


Spre Vatra Dornei


Muntele Ouşoru văzut de pe linia 502, Ilva Mică – Suceava


O locomotivă diesel-hidraulică LDH25 a Romanel lângă Gara Vatra Dornei



17:20

Ghiocei de Beclean
de Melania Cuc

[…] Ghioceii sălbatici aveau ceva special în gara aceea bătrână ca un măr din livezile răsfirate pe amândouă malurile Someşului. Ghioceii de Beclean aveau simbolul călătoriilor încheiate cu foarte bine şi, ciudat, fermecător de straniu, primindu-i, am simţit dintr-odată că fac parte integrantă din lumea compusă din vechi şi nou, din reminiscenţele unei epoci străluminate de lumea înghesuită pe peronul gării, celebrată doar de perechea de guguştiuci foarte harnici. […]

========================================

Monor – via Beclean – Cluj și retur
de Teodor Tanco

Aproape acoperă viața mea de călător acest traseu C.F.R. pe care l-am parcurs cel mai mult în aproape 60 de ani. Primul din trinom fiind localitatea de origine, satul meu natal Monor, de unde am pornit în anul 1946 la studenția clujeană. Și era obligatorie întreruperea pentru schimbarea trenului în Beclean. Așteptam un personal sau accelerat care veneau de la Năsăud sau mai de departe, din Bucovina, din Moldova. Plăcutele opriri, mai ales când erau vara în amiaza zilei, nu se pot uita. De aceea revin bogate amintiri peste timp din spațiul de la confluența Șieului cu Someșul Mare, din Becleanul acesta istoric cu vechime documentară de la 1235. Degajă un calm, o liniște împrejurimile, ce vine din împăcarea formelor de relief, toate înfrățindu-se în jurul satului de odinioară, în margine cu ”ștația” de la sfârșitul secolului XIX. […]


Pod peste Râul Dorna, în apropiere de Vatra Dornei Băi



17:30

Gara Beclean
de Zorin Diaconescu

Pentru orice oraş fără ieşire la mare, gara este poarta spre lume. Un loc de trecere, în jurul căruia oamenii şi-au aşezat rosturile inspiraţi probabil de mai vechile porţi ale cetăţilor. Chiar dacă şi-au mai pierdut câte ceva din legendă şi aventură, tehnologia postmodernă nu a alungat încă universul drumurilor de fier. Ritualul călătoriei, atunci când ne scapă, o face săracă, spiritual, chiar dacă altminteri ne duce prin capitale şi locuri exotice mult râvnite. [...]

Coborârea pe peron a rămas în pentru mine un fel de descălecat: părăseam o lume, cea a trenului, cu vagoanele sale mai confortabile sau nu, cu călători agreabili sau nu, oricum o lume diferită de celelalte, o lume în care cunoştinţele se leagă altfel şi mai repede, pentru ca apoi să dispară în neant deîndată ce talpa călătorului a atins peronul.[…]

Cred că nopţile cu ore lungi de aşteptare în gara Beclean pe Someş merită şi ele o carte, aşa cum Strada Gării din Beclean a fost învrednicită să fie păstrată între coperţi.

Îl aştept pe cel care va aşterne pe hârtia neîncepută povestea nopţilor din gara Beclean, îl aştept şi îl asigur că va avea în mine un cititor neobosit, fiindcă povestea acestor nopţi nu este doar fascinantă, ea este mereu alta, la fiecare repovestire.

========================================

Gara de noapte
de Camelia Toma

[...] Îmi place să mănânc în gări și în tren. Aici descopăr în foame un veritabil partener de joc, pe o tablă de… “Nu te supăra frate”, pe care mai joacă vreun tren de călători, cursă scurtă, sau de marfă, cursă lungă. Da, da, și câte un “Dă și mie!”, cu o mișcare multiplicată la nesfârșit în seria neagră a gărilor pentru care călătorul e doar un bolnav care vine la policlinică fiindcă n-are bani de consultații la cabinete particulare.
- Oameni buni ! Gara asta e o policlinică în aer liber. Iei bonul pentru trenul curant și aștepți. Nu contează că doctorul vine peste câteva ore. Te muți de pe un picior pe altul, măsori peronul în lung. În lat riști să ieși de pe șine pe tarlaua comunității și să intri la categoria de către pădure.[…]
- Acceleratul Iași – Timișoara…
Venirea trenului ne ia prin surprindere. De parcă n-am fi avut câteva ore să ne obișnuim cu ideea că vine. Uiți de tine și te simți ca acasă în gară! [...]
După două minute de consultație, după două-trei ore de așteptare. Dar urmează spitalizarea, opt ore, cel puțin, operație pe timp de noapte, fără anestezie. Ne găsim locurile ocupate. Ne uităm pe geam la gara care își dezvelește ultimii dinți de lumină spre noi.
- Trenul ăsta merge invers!
- Al nostru venea după ăsta.
- La două minute!
Beclean by night ne-a jucat o festă.
- Ce facem?
- Ne declarăm bolnavi.
- De ce?
- De febra gării de noapte.
- O să ne trateze cu o amendă, de rămânem covalescenți pe viață.
Rămasă mult în urmă, gara Beclean râde din toate șinele; în față, ne așteaptă gări străine, unde vom rămâne doar cât să inventăm replici pe cale să devină anonime.


În urcare spre Mestecăniş


Interiorul vagonului accelerat alături de peisajele bucovinene specifice liniei 502



17:40

Scriitori printre macaze – în gara din Beclean
de Ion Filipciuc

Multă vreme n-am reuşit să înţeleg expresia „nod de cale ferată” dată fiind contradicţie logică dintre calea ferată dreaptă sau cu oareşce ocolişuri şi cuvântul „nod” implicând o răsucire şi-o încovrigare cam greu de comparat între un odgon din cânepă ori chiar din material plastic, spre a nu aduce în discuţie şi nodul de la vreo şprangă din sârmă de oţel, şi rectilinitudinea şinelor ferate. […]

De câte ori am ajuns în Beclean, ori cu trenul ori cu maşina, mi-ar fi imposibil să socotesc. Oricum am coborât în gară de prea multe ori, iarnă, vară, toamnă şi primăvară, pe ploaie, în ceaţă, pe senin, sub ninsoare, încât locul acela, şinele ferate, peronul, uşa de la intrarea în sala de aşteptare, fereastra cu gratii pentru bilete, camera pentru informaţii şi bagaje de mână, telefoanele publice, cu fise, inutile, mai nou cu cartele care-ţi scriu „aşteptaţi!”, iar tu, călătorul, n-ai nici vreme să te uiţi la mersul trenurilor – mersul trenurilor se schimbă o dată pe an, iar preţul biletelor o dată pe săptămână!!! – băncile arhaice, pasagerii obosiţi, năclăiţi de sudoare, dârdâind de frig, scuipând seminţe, rumegând mucuri de ţigară, sforăind, sughiţând, râgâind, plângând, rânjind, căscând şi jamoindu-şi mădularele după un somn scurt pe cimentul nemăturat de la inaugurarea gării sau de la ziua onomastică a ministrului transporturilor, întinzând mâna după un bănuţ, scobindu-se în nas şi înjurând îndrăcit în urma trenului pierdut din pricina unui sângeap de ţuică fiartă în bufetul îmbâcsit de fum şi damf ecologic..., să mă facă să uit că un nod de cale ferată, precum Becleanul, este şi un... nod al prieteniilor. […]

După ceremonialul lansării cărţii [din Vatra Dornei] cu autografe şi reflectoare […] am plecat subit pe la ora zece seara, urmând ca pe după miezul nopții să cobor în Beclean. Am adormit la trecerea prin cel dintâi tunel și m-am trezit la Dej. Căci trenurile românești au minunatul har tehnologic de a-și toca la cap în așa măsură călătorii încât oamenii ori adorm buștean ori sar din mers la prima cotitură.. Cornel Cotuțiu, Aurel Podaru, Ioan Pintea și Gheorghe Suciu m-au tot așteptat să cobor în Beclean, dar n-au avut și ideea să împrumute ciocanul de la verificatorul saboților de frână ca să bată zdravăn în fiecare fereastră din garnitură. Ar fi fost simplu, chiar dacă plăteau câteva geamuri sparte!

Așa am pierdut prilejul unui frumos cenaclu literar în miez de noapte în gara din Beclean și tare mă tem că istoria literaturii române de la origini și până în cele mai îndepărtate viitoare timpuri se va resimți. Să nu disperăm totuși.

Prietenii s-au răzbunat totuși însă invitându-mă să lansez cărțulia ”Asupra cuvântului <<noroc>>” într-o iarnă de prin ultimul an al mileniului doi. Trenul oprește în gară. Eu mă uit peste peron să văd pipa cea pâcloasă a lui Cornel Cotuțiu ori ochelarii cei scânteietori ai lui Aurel Podaru. Nimic. Țipenie de literat în gara din Beclean!

Cobor și, când să trec ultima linie pentru a păși pe cimentul peronului, observ că impiegatul de mișcare – de la care a fost preluat și titlul revistei ”Mișcarea Literară” din Bistrița! - ține în mâna dreaptă paleta lui cu discul acela roșu-verde, iar în mâna stângă o carte. Parcă îmi pare cunoscută. Cartea. Cu paleta n-aveam probleme. Mă apropii ca să nu mor călcat de tren. E chiar cartea mea, cu coperta mov întunecat și cu scrisul acela din oase mobilizatoare, ”Asupra cuvântului <<noroc>>”. Omul ține cartea cu un deget între file și, după ce pornește trenul căruia i-a dat liber cu verde, deschide cartea și citește cu voce tare mergând agaliu spre biroul său din clădirea gării. Măi, să fie! În mod sigur e vreun neam de-al lui Cotuțiu, care i-a dat cartea mea. Da` nu-i prea de tot? Dacă acaparat de lectură face o greșeală și din pricina unor biete propoziții scrise de mine se ciocnesc două trenuri? Parcă văd ziarele. ”Evenimentul zilei” abandonează găinile afrodisiace spre a tipări cu litere de-o șchioapă – era să zic de-un sector – ”Catastrofă feroviară la Beclean pe Someș din cauza lecturii pasionate și iresponsabile a impiegatului de mișcare literată necontrolată printre macazele acționate automat.” […]

Stând pe lespedea peronului sau chiar între linii nu-ți prea dai seama care-i sensul de mers: adică dincontro vine garnitura trenului încărcată cu capodopere și încotro se îndreaptă garnitura viitorului vag… Ce poți vedea bine e doar un șirag de vagoane – de reflectat la familia lexicală vag, vagon, vagonet, vagin, vagabond și ce-o mai fi… - hârbuite din care câte un glas răgușit, altul pițigăiat, altul peltic, unul colțos că fiecare a împins la vagoanele scrisului românesc, că nescare a tras țignalul de alarmă, că altul a azvârlit câte-o piatră în cușeta de dormit, că nu știu mai cine avea gând să sară din mersul trenului la următoarea curbă ideologică…

Mă și mir că nimeni nu s-a gândit la un muzeu al călătoriilor pe cefereul român, ca să ridice o gară cu șine, macaze, locomotive, vagoane, cu funcționari și pasageri din ceară. Ar fi și singura gară curată din România!

Gara din Beclean e un loc în care înțelegi dintr-o repede ochire că lumea asta nu-i cât se vede pe fereastra unui vagon de călători…

========================================

Într-un octombrie…
de Florentina Toniță

O gară poate semnifica plecarea.
Dacă ai părăsit pentru totdeauna ceva, cum ar fi copilăria sau prima dragoste.
O gară poate semnifica sosirea.
Marea și (im)posibila reîntoarcere. La copilărie sau la prima dragoste.
Oricum ar fi, gara înseamnă mișcare. Viață. Este minutul abia trecut, aruncat în inocența trăirii. Sau drumul veșnic înainte. [...]


Trenul urca rampa Iacobeni – Mestecăniş








Valea Bistriţei Aurii


Ce lăsam în urmă... linia spre Vatra Dornei!






Reparaţii şi modernizări la drumul naţional 17, Suceava - Cluj-Napoca


Semnalul de intrare în Gara Mestecăniş


Ultima curbă înainte de Mestecăniş


Coada trenului accelerat Timişoara Nord - Iaşi în Mestecăniş



17:50

Gara din Beclean sau DESPRE NOBILUL IUBIRII MELE!
de Sorin Gârjan

[...] Aș putea chiar spune că m-au însurat, nu babele, ci călătoriile. Prima întâlnire cu soția mea am programat-o nu în fața cofetăriei, a cinematografului sau ”lângă poștă” (clasicele locuri de întâlnire ale iubiților!), ci în gara Beclean. Într-o dimineață de iarnă în care-am ”picat” ca un african în Siberia. Am plecat din Timișoara pe o vreme primăvăratecă și am ajuns în gara Beclean în pantofi și fulgarin pe un ger și o zăpadă aproape de genunchi. Acesta era prețul ce se cerea plătit marelui premiu al iubirii. Gara Beclean mi-a dăruit adevărata iubire, o soție minunată. Un ”Nobel” aparte pentru un bănățean sosit cu ”vaporul de Sighet” într-o gară celebră, (pe) trecută prin poezii și prin cântece: Gara Beclean. Este gara în care, dacă ai noroc, poți prinde trenul vieții.

Eu aproape că am apucat scara de aur a ultimului vagon!

========================================

Țâșnitoarea din gară
de Alexandru Uiuiu

- Intersecția asta seamănă cu țâșnitoarea din Beclean.
- Cum adică? m-am arătat eu interesat.
- Nu știi de țâșnitoarea din Beclean?! [...]
- Hai, zi despre ce-i vorba...
- Păi asta-i, că așa ceva nu se prea poate povesti, trebuie văzut. Mă rog… e acolo, în gară, pe peron, un bloc mare de beton, o chestie masivă, puternică, ai impresia că-i cuiul cu care-i bătută gara în pământ, și undeva, de la un capăt, iese din blocul ăla de beton un țâmburuș cam atâta – Anton își îndoi în sus jumătatea degetului arătător, arătându-mi cum arată țeava aceea -, din care țâșnește apă pentru călătorii cu trenul, astfel încât, dacă ești nebun de sete și sari din accelerat ca să ataci cu capul înainte țâșnitoarea, dai cu fruntea de beton și mori, fără să-ți prindă buzele uscate vreo picătură. [...]
(Fragment din romanul “Ridicarea în genunchi”, Editura Albatros, 1999. Titlul aparține editorului).


Belvedere a la Mestecăniş


Tunelul de la Mestecăniş, firul Valea Putnei – Mestecăniş


Trenul roşu intrând în tunelul Mestecăniş


Trenul roşu ieşind din tunelul Mestecăniş


Trenul Accelerat gonind spre Câmpulung Moldovenesc şi mai departe


Biserica şi cimitirul unui sat risipit în Obcina Mestecăniş



18:00

După șaptezeci de ani
de Gavril Istrate

[...] Ce s-a putut întâmpla în Gara Beclean? Mi se pare că încep să înțeleg ceva. La Beclean, în gară, mă opream de cel puțin 3-4 ori din anii 1933-1934, când am devenit student, și până în decembrie 1938, când s-a dat în circulație linia Ilva Mică – Vatra Dornei.

În drumul meu spre Iași schimbam trenul de 6 ori. Mai întâi la Beclean, unde așteptam un tren local, care mă ducea până în Prundul Bârgăului, unde rămâneam peste noapte. A doua zi, la orele 5 dimineața, un tren forestier, un roiban care nu mai există astăzi decât în amintirea noastră, a tinerilor de acum 70 de ani, mă depunea la Dornișoara, în mijlocul pădurii, de unde mă lua în primire un personal care se oprea la Vatra Dornei. De aici mergeam cu un tren de Cernăuți până la Dărmănești, unde așteptam pe cel care circula de la Cernăuți la București, care mă lăsa la Pașcani, de unde cu un tren local ajungeam la Iași. [...]

========================================

Îmi amintesc...
de Magdalena Vaida

[...] Râdem ca nebunii, suntem în deril. Aproape regretăm sosirea trenului și când, în fine, suntem așezați pe bancheta îmbibată cu toate miasmele a zeci de trupuri, mai privim o dată peronul gării, simțim cum ceva se destramă, ceva se pierde iremediabil, se risipește ca fumul indeciziilor… Între priviri și priviri, între cuvinte și cuvinte, rămânem tăcuți, fiecare așezat pe feliuța sa de amintire.


Tot înainte, către Câmpulung Moldovenesc




Curbe şi la drum, curbe şi la calea ferată


Lăsând Raiul în urmă...


Cerul se înnorase brusc...


Soarele reuşind totuşi să ofere o binecuvântare călătorilor…


În apropiere de Câmpulung Moldovenesc


Întâlnire cu Trenul Personal Suceava - Ilva Mică tras de locomotiva electrică EA-871



18:10

Beclean pe Someș - fărâmă de viață
de Dorina Manu

[…] Dacă iei drumul Clujului dinspre Cetatea Bistriței, găsești loc de prim popas în dreapta, la 36 de kilometri depărtare, într-o construcție întinsă de-a lungul paralelelor de fier. E o clădire în care aerul blând și cuminte te-ntâmpină cu drag prin locul gol, pătrat, lăsat la mijloc de zid învechit…

Oameni în albastru, comuni și răbdători, obișnuiți cu mersul și venitul altora, cu râuri de inși, mereu noi, ce curg sub ochii lor, truditori ai armatei ferate, te-ndrumă exact unde trebuie s-ajungi, ori te-nsoțesc, fără să ceri, păsări de veghe permanente, până ce intri în șarpele tiranic, oprit pentru tine pe șine…

Casa, acum albastră și ea, lungă, joasă și tăcută, botezată ”gara”, adică loc de popas, clădită numai pentru pelerini, n-are pretenții de la nimeni. Nu cere decât să te simți bine, s-aștepți cu-ncredere sosirea trenului dorit. De pe pereții desenați cu amintiri, fresce cu teme reale, îți vin în ajutor cuvinte ce-ți răspund fără să-ntrebi: la ce oră poți pleca spre București, la al câtelea cântat vei coborî, când sosește ”suceveanul”, ce legături ai până la Timișoara, prin câte halte vei călători, absolut neobservat, esență divină ne-nsemnată, observator subiectiv al vieții dinafară…

”Becleanule pe Samus”… fărâmă de viață, trăită în fugă, udată cu lacrimi, cu dor și rămas-bun, mărginită iremediabil de glas de roți de tren în fugă, îți mulțumesc c-ai acceptat cândva să calc și eu în casa ta! Gând bun și bună regăsire![…]

========================================

O gară târzie
de Echim Vancea

[...] – Mă duc să mă piș! Era într-adevăr un ins imposibil. Și nu știu de ce în drum spre ușa compartimentului mi-am aruncat un ochi asupra cărții din mâinile lui, carte de parcă se ținea să nu plângă. Și… rămân mut de uimire. Între coperțile Agathei Cristie să lăfăia un Mers al trenurilor! ”Folosiți tariful urgent și fulger pentru obținerea rapidă a convorbirilor!” și apoi o linie ferată care se pierde undeva dincolo de marginile copertei… Insul nu părea surprins de uimirea mea. De altfel nici măcar nu-și ridicase ochii de pe ”carte”.
- Ce e dragă? Cunoști cartea? și râse înfundat și neclintit de pe locul lui. Ticălosul! Își reluă ”lectura” fără să mai spună ceva.
Minutele semănau prea mult unele cu altele și îmi jurasem să-l îngrop în omătul acela de-afară de cum ajungem în Gara Becleanului…
Scrâșnetul fierului călcat de fier îmi umple, deodată, urechile. Trenul încetinește. Undeva în față luminile de ”avarie” luminează orbecăit un indicator alb p-albastru: BECLEAN PE SOMEȘ.
- De aici trebuie să se urce colegul meu. Mă văd dat la o parte și îmi continui visul.
Beclean pe Someș! Gara Beclean!
O linie de linii. O linie de umbre. Totu-i topit în umbra săracă a neoanelor dintre linii. Totu-i o ”cetate a umbrelor”. Totu-i o zodie a lor și numai a lor. A liniilor. A neoanelor. O zodie peste care stăpânesc umbrele. E zodia unei gări în care poți să-ți venerezi și cultivi cel mai gând, cel mai infim sentiment. Da, poți să și râzi! Dumnezeule Mare! Gara ilustrează cum nu se poate mai potrivit drumul, strălucirea de-o clipă, ieșirea la lumină, dar și retragerea în cotloanele provinciei și nu numai a celui care pleacă sau vine dinspre/înspre Țara Maramureșului.
Gara, Gara Beclean și numai, te poate convinge că aici/acolo se pot întâmpla lucruri mărețe, dar și înfrângeri strălucitoare. De cum cobori din tren și pui piciorul pe peronul Gării îți dai seama că aici există continuitate doar în linia ce o face misterioasă. Beclean pe Someș. O explozie de energie pentru ca imediat apoi, din cine știe ce pricini, să se lase asupra ta o pătură de apatie misterioasă care vine și îți și să-i acopere numele. Tăcerea din gară, din această gară, este mereu înșfăcată de forfota de oameni, de strigătele răgușite, disperate uneori, a celor ce se înghesuie mereu să ”prindă” legătura… sau un loc în sala de așteptare pentru… a aștepta mereu întârziatul tren al foamei… [...]


Un vagon de marfă încărcat cu traverse în Gara Pojorâta



18:20

Cinci minute oprire
de Radu Mareș

[...] Becleanul a fost - și a rămas – locul median unde îți tragi sufletul câteva clipe. (Puțin înainte, Ilva seamănă, ca peisaj, cu Bucovina: banalul verde dominator). Cam de la Beclean înainte se configurează însă peisajul ocru-galben al podișului cu pâlcuri de acoperișuri de țiglă roșie pe care, contemplându-le, ți se încălzește sufletul. Și, în ce mă privește, mai e aici amintirea primordială, de la sfârșitul copilăriei: după o noapte de chinuială, cu nebunia fără capăt a munților, cu tuneluri și prăpăstii, păduri, dintr-odată, la Beclean, e soare (așa-mi amintesc); sau, oricum, e o zi nouă, lumină.

========================================

Gara tinereții mele
de Ion Radu Zăgreanu

Pentru mine, gara Beclean pe Someș înseamnă în primul rând vreo opt ani de navetă cu trenul, pe ruta Șieu – Măgheruș - Beclean, dus și întors. Opt ani de școală în care, în fiecare zi salutam gara Becleanului de două ori: dimineața și după-amiaza.
Aici, în această gară, cobora matinal tinerețea mea, iar post-meridian se urca din nou în tren, spre a reveni acasă, la cantonul CFR nr. 41, situat la doi kilometri de stația Șieu-Măgheruș, pe partea stângă, cum mergi spre Bistrița.
Doamne! Câte întâmplări au mai încăput în acești ani, multe dintre ele petrecându-se în ”arealul” gării din Beclean.
La început ”cuceream” singur gara din Beclean (începând de prin 1961), ca într-un descălecat voievodal, deodată cu șuierul locomotivei cu aburi, alergând peste traversele de lemn și trăgând după ea trenul mixt, compus și din câteva vagoane de călători, în care ne aflam și noi, elevi ai școlilor orașului de pe Someș. Mai târziu, pe drumul de fier, vagoanele trenului nostru erau trase de o locomotivă Diesel hidraulică. Oricum, pe mine mă fermeca mai mult locomotiva cu aburi, mai ales când mecanicii ei ne mai permiteau unora dintre noi să călătorim în ea. Atunci intrarea noastră în gara Becleanului devenea una triumfală, invidiată de micii navetiști, care parcă ne priveau cu alți ochi vreo două-trei zile. Cele mai atractive momente ale navetei noastre erau acele când mai tăiam din numărul orelor de școală și veneam spre trenul nostru, garat pe linie moartă, aproape de magaziile cu cereale. Cu o cheie specială deschideam vagoanele, ne plimbam prin ele, citeam, flecăream cu fetele, cu băieții. Era o minunăție să stai în tren, afară să plouă, iar tu să citești versuri și din când în când să cauți niște ochi căprui, negri sau albaștri, iar rușinat să-ți retragi privirea, când erai surprins jinduind la frumusețe.[...]


Admirând natura


Trenul intra în Gara Câmpulung Est


Locomotiva diesel-hidraulică LDH-383 în Gara Câmpulung Est


Gara Câmpulung Est


Întâlnire cu Automotorul Malaxa seria 900 ca tren personal Moldoviţa – Sadova


Spre Gura Humorului



18:30

La un capăt de realitate
de Andrei Moldovan

[...] Iată, îmi este recentă în memorie drama unui confrate îmbătrânit în navetă spre și din magica stație de cale ferată. Până la urmă, soarta nemiloasă l-a scutit de drumuri zilnice. Trăitor acum în Beclean, el nu mai trebuie să călătorească zilnic. Cu toate astea, pașii îl poartă cotidian prin preajma gării. Spun ”prin preajma”, deoarece nemaiavând calitatea de călător, o oarecare jenă îl oprește probabil să străbată în mod repetat peronul sau să mângâie cu talpa pantofului scara vreunui vagon. În schimb, se așează în mod constant la o masă de pe terasa uneia dintre cafenelele de lângă gară, cu fața spre liniile de cale ferată și savurează cu toată ființa sa trenurile de călători ce lunecă generos prin spațiul ce a fost altădată și al lui. Nu este doar o imagine simbolistă, pentru că nu plecarea sau neputința plecării în altă parte este importantă, ci identificarea cu atmosfera miraculoasă a gării. […]


Tot înainte, spre Suceava






Trenul Accelerat intra în staţia Frasin


Trenul Accelerat Timişoara Nord - Iaşi şi Bucovina


Un cal trăgând un butuc - peisaj antic şi specific românesc


Pod FeRoviaR peste râul Moldova



18:40

A fost incredibil pentru un pasionat feroviar să aibă acces la o carte scrisă de oameni culți despre un simbol FeRoviaR numit Gara Beclean pe Someș. Așa cum Aurel Podaru a rugat pe colegii săi de breaslă să-și spună amintirile despre acest loc de întoarcere și regăsire permanentă, așa și eu am simțit că sunt rugat, indirect, de distinsul culegător de emoții, să scriu despre această Gară - Beclean pe Someș. Nu este gara mea de suflet unde am mângâiat plete sau am furat săruturi, dar este locul unde am făcut cruce între Trenul Accelerat Iași – Timișoara Nord și Trenul Accelerat Timișoara Nord – Iași. Răgaz de o oră, atât cât a întârziat acest ultim tren, am respirat aer someșan.


Întâlnire cu un Tren Personal în Vama


Coada Trenului Personal


Trenul fugea rapid spre Suceava


O locomotivă electrică CFR Marfă staţionând lângă Stația din Lucăceşti


Trenul Accelerat Timişoara Nord - Iaşi în Gara Suceava Burdujeni


Locomotiva diesel-electrică 60-0168-9 a CFR Infrastructură în Suceava Burdujeni



Reveneam în Gara Burdujeni… Plimbările mele de pe teritoriul Bucovinei și în ținutul Moldovei și a Năsăudului aveau să se apropie de sfârșit. Din octombrie 2008 urma să încep o nouă viață: aceea de student în București la Facultatea de Transporturi.

Gara Suceava Burdujeni în amurg de toamnă



Vă mulțumesc pentru atenția acordată și vă doresc toate cele bune!

Bibliografie:
1. coord. Aurel Podaru, ”Gara Beclean pe Someș - istorie și cultură”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008